Cronica Amorphis

Nu aș fi departe de adevăr să îi zic un concert reușit, superb din toate punctele de vedere. Pot să laud și să ridic în slăvi și nu aș exagera cu nimic. Însă în niciun caz nu aș putea să redau (fără a părea impersonal), nici cu cele mai elevate cuvinte, ce împlinire a reprezentat acest spectacol pentru mine. Peste 3 ani de așteptare și ratări, ani în care am răbdat și sperat să îi văd pe finlandezii a căror muzică m-a marcat profund într-o perioadă în care mă aflam încă în căutarea unei identități muzicale, dacă aș putea să îi zic așa.  Apărut în playlistul meu la momentul oportun al tranziției mele spre zona metal, Amorphis a influențat-o poate cel mai mult dintre toate trupele “de început”, și de atunci e singura trupă care a rămas constant în topul listei de audiții și reascultări.

Cum o bucurie nu vine niciodată singură, lucrurile au stat bine nu numai la capitolul cap de afiș. În legătură cu locația nu pot să zic că îmi făcusem griji, chiar dacă auzisem anumite aprecieri demne de luat în seamă în legătură cu Hala de Muzică, unde ar fi trebuit să se țină inițial. Și Arenele Romane s-au dovedit o alegere potrivită, mai ales în condițiile în care s-a instalat și un cort dotat cu încălzire (cu o capacitate numai bună pentru numărul de oameni prezenți – aproximativ 1000), deși sincer nu cred că era nevoie, mie mi s-a părut destul de cald afară, iar în timpul concertului lucrurile aveau să se încingă oricum. Totuși, un mare thumbs up pentru organizatori că au luat în calcul toate posibilitățile. Artmania se află printre acei puțini organizatori autohtoni ce au atins un nivel de profesionalism care nu poate decât să mă încarce cu optimism în legătură cu viitorul concertistic al României.

Din nou presată de statura mea și de miopia nu tocmai avantajoase în cadrul unui astfel de eveniment, m-am prezentat devreme cu speranța de a prinde un loc cât mai în față. Deloc surprinzător, am ajuns prima și am așteptat în jur de 3 ore până să se facă accesul, însă s-a meritat cu vârf și îndesat: am ajuns în primul rând, chiar pe centru. Acum poziționată și gata de acțiune, nu mai rămăsese decât ca aceasta să înceapă de partea cealaltă a baricadei.

Destul de curând, asta s-a și întâmplat. Și de ce să nu zicem lucrurilor pe nume…a început puțin cu stângul. Finlandezii de la Amoral “s-au bucurat” de cel mai aiurea sunet din seara de 29. Vocea nu s-a auzit mai deloc, cu atât mai grav cu cât, personal, mi se pare highlight-ul trupei la momentul actual. Este demn de menționat faptul că noul vocalist a adus cu sine o direcție complet diferită acestei trupe, inițial melodic death, acum un heavy metal destul de cumințel și de sincer. Nu este de mirare că au ales să cânte aproape în exclusivitate melodii de pe ultima apariție discografică, Show Your Colors, despre care nu pot zice că îmi displace, dar nici că mă impresionează în vreun fel. E unul din acele albume pe care le asculți, îți sună ok, zici că îi mai dai o ascultare altă dată, dar apoi uiți că mai există. Nu știu, poate alții nu sunt de acord, însă asta e impresia pe care mi-au lăsat-o mie, poate unde mi se pare că le lipsește un ceva care să îi diferențieze. Buni sunt, dezinvolți sunt, dar nu îi văd în propriul lor turneu. Poate după ce își consolidează stilul abordat, vom mai vedea.

Nu a fost un setlist prea cuprinzător, însă în el s-au regăsit piese precum Song For the Stubborn, Release, Sex’n Satan, single-ul Year of the Suckerpunch, toate de pe acest ultimă apariție discografică. Nu au lipsit nici cântece mai vechi, precum Pusher (însoțit de un ”Push it, baby” venit de undeva de prin spate) sau Hang Me High, ambele de pe Reptile Ride. Nu au fost destul încât să mă mobilizeze sau să îmi trezească un interes aparte, însă având în vedere că eram familiarizată cu muzica, a fost mai ușor de înghițit și nu pot să zic că m-am plictisit. Chiar deloc.

Deși nu sunt genul să critic o trupă pentru imagine (ok, cine mă cunoaște știe din ce motive nu comentez la trăsături mai efeminate, însă…c’mon! Paralele cu Avril nu erau deloc nefondate…strict sub aspect fizic) sau pur și simplu de dragul de a o face, nu pot să nu apreciez o doză de umor de calitate, și am primit mai mult decât suficient în timpul prestației Amoral de la doi domni din spatele meu. De multe ori linia între ironie cuminte și ofensă este ușor de trecut, însă nu a fost cazul acum. Stau și mă întreb acum cum o fi arătat de pe scenă faptul că am fost cu gura până la urechi pe tot parcursul recitalului. Probabil nu prea inteligent. Însă ecourile așa zis oripilate și șocate ce urmau după fiecare formulă  introductivă (“the next song?!”), aluziile ironice la vârsta (din motive legale sper să nu fie așa fragedă precum pare) și experiența vocalistului (“we will go back in time now…”- și asta era pe vremea tinereții vocalistului, așa cum ține să precizeze cineva din spate) sau imaginea și atitudinea bateristului erau imposibil de ignorat, astfel că m-am trezit cu o bună dispoziție de invidiat.

Odată cu Amoral, s-a stins și atmosfera de relax și voie bună pe fundal sonor, căci imediat după ei, fără prea mult tam-tam, au intrat o trupă pentru care mulți dintre cei prezenți au venit în mod special (da, chiar în detrimentul celor de la Amorphis), și anume, Before the Dawn. Pot să zic că îmi venea să îmi trag o palmă din toată inima pentru că nu audiasem această trupă înainte. Cred că nici nu se terminase bine prima piesă și tipii aveau clar respectul meu. O muzică perfect închegată, lucrată în profunzime, cu un impact pe măsură. A fost clar de la primele acorduri că Before the Dawn au ceva ce îi face ei înșiși, o sonoritate matură, vizibil gândită, și așa cum am aflat ulterior, rod al experienței impresionante și talentului celui ce se află la cârma acestui proiect, Tuomas Saukkonen.

Melodic death-ul cu nuanțe de nostalgie și agresivitate perfect balansate s-a pliat perfect pe tematica serii, fiind totodată mai mult decât o completare sau o potrivire în decor: recitalul Before the Dawn ar fi putut foarte bine, și ar fi meritat fără dubiu, să fie de sine stătător. Cu un aer degajat, dar cu o atitudine serioasă, membrii și-au văzut de muzică fără să se abată inutil prin conversații nenecesare. Nu a lipsit comunicarea, bineînțeles, și Lars Eikind a fost cel care s-a dovedit cel mai deschis, în timp ce Tuomas a preferat să o facă strict prin muzică și prin privirile pline de încântare și zâmbetele sincere pe care nu a ezitat să le ofere publicului foarte receptiv.

Asupra setlistului nu pot, din păcate, să insist foarte mult fără să îmi trădez ignoranța (încă o dată, rușine mie), însă din câte am observat, a cuprins în egală măsură piese de pe albumele anterioare și de pe cel în promovarea căruia se află, Soundscape of Silence. Astfel, de pe acesta am putut auzi Monsters, Exile (primit cu mare entuziasm de publicul cunoscător), precum și Dying Sun, pentru care am o preferință aparte. În repertoriu s-au regăsit și Unbreakable și Morning Sun. De la primul până la ultimul acord, totul a fost perfect fără să pară încărcat sau supralucrat. Nu pot decât să mă aplec în fața lor; în mod clar sunt una din trupele ce sunt capabile de a transmite un mesaj puternic și live, și în mod clar voi căuta să îi urmăresc pe viitor.

” Sparks sent flying, my mind thundering”… e ciudat cum întregul meu univers se putea rezuma timp de câteva secunde în aceste versuri. Asemenea unor spectre, ascunse în semiobscuritatea unei scene pe cale de a izbucni într-un infern de culoare și sunet, intră pe scenă cei șase amorfi.

Sub privirile arzătoare și aclamațiile entuziaste a o mie de inși, fără să ezite, atacă direct cu Silver Bride. M-aș fi așteptat să o păstreze pentru mai târziu, să formeze o stare de anticipație, căci această piesă ar fi putut fi lejer un punct culminant (cred că o pot numi fără ezitare noul House of Sleep). Dar ce rost ar fi avut? Întregul concert a fost un continuu punct culminant, lovitură după lovitură, o tensiune implacabilă alimentată de fluxul neîntrerupt de energie venit din ambele părți ale baricadei.

Fiind aflați în promovarea lui Skyforger, cea mai recentă lansare discografică a sextetului finlandez, nu e de mirare că setlistul a inistat cu precădere asupra acesteia: Sampo, From the Heaven of My Heart, Sky is Mine și Majestic Beast au fost toate incluse, și receptate cu mare căldură de un public poate chiar surprinzător de cunoscător. De altfel, este de înțeles având în vedere albumul în cauză. Skyforger nu numai că continuă după aceeași rețetă (ei bine, „if it ain’t broke, don’t fix it”), inspirându-se din Kalevala, epopeea națională finlandeză, de data aceasta avându-l în prim plan pe Seppo Ilmarinen, zeu făuritor în mitologia finlandeză, dar reușește, chiar și după trei albume pe aceeași linie, să aducă un suflu încă proaspăt asupra compozițiilor. După atâția ani și aceste trei albume, și tot rămân bulversată de capacitatea acestei trupe de a-și păstra esența în urma reinventării muzicale pe care prezența lui Tomi Joutsen a presupus-o.

Cum era și de așteptat, mare parte din repertoriu a constant în piese de pe ultimele trei albume, perioadă cu mai sus menționatul Tomi pe post de vocalist. Astfel, pe lângă compozițiile de pe Skyforger (dintre care constat cu tristețe că lipsește Godlike Machine), am avut parte și de un Towards and Against de pe Silent Waters, ba chiar și de piesa titlu de pe acesta. Uitându-mă pe setlistul celorlalte concerte din acest turneu, m-aș fi așteptat și la Her Alone sau A Servant, însă nu a fost cazul în București. Continuând în ordine invers cronologică, și trecând la Eclipse, din nou zic că m-aș fi așteptat la mai mult, ba chiar am sperat din tot sufletul să am parte de Empty Opening, însă pe listă s-au aflat doar The Smoke și, bineînțeles, cum altfel, House of Sleep! Probabil al doilea mare hit al trupei, după Black Winter Day, nu ar fi putut lipsi aproape sub nicio formă. Pletele scuturate conștiincios și versurile cântate cu patos au marcat această melodie mai mult decât pe celelalte, nefiind de mirare că au păstrat-o pentru un bis (introdus printr-un interludiu constând în instrumentalul Folk of the North) debordând de energia unui concert reușit și emoția iminentului sfârșit al acestuia.

Mulțumită vocii atât de flexibile a lui Tomi, am avut parte nu numai de compoziții recente, ci de piese din toată istoria discografică a trupei, de la Tales of the Thousand Lakes până la Am Universum: de la The Castaway (cu un instrumental extrem de catchy) până la cunoscuta Alone, una din cele mai bine primite și populare piese, pe care personal o prefer în varianta cu Tomi. La jumătate, iată că întălnim un medley cu piese culese de pe emblematicul Elegy: Against Widows/Cares/On Rich and Poor. De-a dreptul dureros de consistent, însă sunt total recunoscătoare, având în vedere că sunt piesele mele preferate de pe albumul respectiv. Și poate cel mai demn de menționat este momentul pe care l-am așteptat cu toții, de la prima la ultima persoană, melodia pe care toți o știm la orice oră din zi și din noapte: Black Winter Day. Cerută cu insistență pe tot pacursul concertului și apreciată pe măsură, BWD a rupt, pur și simplu. O atmosferă atât de hipnotizantă, de electrică, încât energia devenise aproape palpabilă.

Sfărșitul, la fel de magnific și emoționant, a venit odată cu My Kantele, intensă ca întotdeauna. Nu cred că nimeni a luat cu adevărat în serios avertismentul lui Tomi în legătură cu încheierea concertului, însă după un My Kantele trecut ca printr-un vis frumos, trezirea a fost cu atât mai dură, cu cât trupeții s-au retras discret, lăsând publicul să se dezmeticească după acest ultim strop de artă.

Din nou iată-mă încercând să redau cât mai fidel acel sentiment, acel amalgam de senzații pe care l-am încercat în seara de 29. Dar e la fel ca la orice concert reușit, și totuși unic în felul său: cum să descrii ceva atât de înălțător, atât de sensibil, și totuși instinctiv? Ceva atât de complex și totuși…primar? Nu poți, căci în cele două ore în care îl trăiești, asta faci. Nu îl analizezi, îl simți. Minute bune nu rămâi decât cu o amorțeală sufletească și fizică, o ușoare confuzie până te ajustezi din nou la banalul ce te înconjoară. Minute în care nu mai există noțiuni precum frig sau cald, foame sau sete, ci doar mersul mecanic până la monstrul galben ce te va readuce cu picioarele pe pământ.

Cronica Gogol Bordello

“Party

Party

Party

Party

Party

Party

…

Now afterparty!”
Au zis-o chiar ei şi au zis-o bine. Nu cred că există cuvinte mai conclusive decât acestea referitor la un concert Gogol Bordello. S-a dansat, s-a cântat, s-a băut, pe scurt, s-a petrecut într-un stil exact aşa cum numai spiritul balcanic ar fi putut să îl inspire. Jur cu mâna pe inimă că înainte de acest concert nu mai ţin minte ultima oară când am dansat de bună voie şi cu atâta dezinvoltură.

Cum lucrurile nu puteau merge chiar perfect, tocmai ca să nu uităm în ce ţară mereu plină de surprize trăim, mi-am văzut temerile faţă de locaţie adeverite. Acum văd că reticenţa la aflarea veştii schimbării acesteia a fost perfect fondată. Alegere proastă cu P mare şi bolduit! Cât de neinspirat să fii ca să ţii un concert Gogol Bordello pe scaune? Deşi mobilitatea a fost vizibil redusă din cauza asta, totuşi publicul a trecut peste impedimentul impus de scaune şi s-a manifestat, pe cât posibil, aşa cum o cer muzica şi spectacolul marca Gogol.

Un alt minus adăugat organizării este întarzierea de circa o oră, care din fericire nu s-a resimţit chiar atât de rău, fiind o zi răcoroasă. Norocul meu, nu reacţionez prea bine la căldură plus aglomeraţie. De altfel, atunci când s-au deschis porţile, în afară de câteva persoane mai entuziasmate, printre care ţin să menţionez că mă număr, care au fugit într-un suflet până la barieră, în rest de abia erau câţiva zeci de oameni, deci nici nu se pune problema de înghesuială. Rareori am noroc de aşa o intrare lejeră.

Odată intrată şi stabilită pe poziţie, ca să zic aşa, am mai tras cu ochiul printre locurile ce se umpleau tot mai mult odată cu apropierea serii, însă mare parte din timp am fost mai atentă la pregătirile trupei de deschidere, Taraf de Haidouks, sau aşa cum sunt cunoscuţi la noi, Taraful Haiducilor. Ei bine, chiar trebuie să recunosc că am fost foarte curioasă în privinţa lor, chiar dacă, de regulă, nu am nicio tangenţă cu muzica lăutarească. Originari din Clejani (comună de lângă Bucureşti), şi cu 7 albume lansate oficial de la debutul lor din 1991, Taraful Haiducilor s-au făcut remarcaţi pe plan mondial, şi sunt astăzi probabil cea mai cunoscută trupă de gen în exterior. Mi-am zis că aceste realizări lăudabile nu sunt obţinute tocmai pe ochi frumoşi, aşa că am dat o şansă acestei trupe, şi pot să zic că nu regret deloc. E adevărat, nu am pic de experienţă în legătură cu stilul abordat de ei, dar pot să zic că urechea mea, aşa neformată cum e, a apreciat din plin aceasta experienţă muzicală inedită.

Ceva mai spre seară, Eugene îi numea ,,our all time favourite band’’, şi acum văd şi de ce: muzica lor e ţiganească nu prin vulgaritatea cu care această etnie este asociată în prezent, ci prin valorile autentice ale acestei culturi pe care le înglobează în arta sunetelor. Complexă, dar nu pretenţioasă, vioaie şi totodată suavă, pasională şi schimbătoare ca inima unui ţigan, muzica lor e expresia ultimă a acestei culturi şi tot ceea ce simbolizează ea în esenţă, o expresie sinceră şi neprelucrată, în ciuda atâţior ani de turnee mondiale şi succes comercial. Fără doar şi poate Taraful Haiducilor este baza a tot ceea ce semnifică Gogol Bordello din punct de vedere muzical. Nu ar mai fi Gogol fără substratul lăutaresc, chiar dacă puţin estompat de multele alte influenţe muzicale.

Prestaţia celor de la Taraful Haiducilor nu a fost doar de încălzire, eu cred că poate fi considerat un concert de sine stătător, şi mă bucur să văd că au avut parte de un public dechis la minte şi apreciativ, un public pe care îl meritau şi pe care l-au cucerit, evident, prin muzica deosebită, dar şi prin atitudinea degajată şi prietenoasă. A fost exact ceea ce ar trebui să fie un concert de muzică lăutărească autentică (sau cel puţin aşa îmi place mie să cred)-veselie, sinceritate, apropiere-dar la scară mult mai mare. Din toate punctele de vedere.

Seara de 17 iunie a fost clar în continuă ascendenţă, şi cu acest nume pe afiş, nici nu s-ar fi putut altfel: după doza bine plasată de muzică lăutărească, maeştrii de la Taraful Haiducilor au predat ştafeta extravaganţilor şi fenomenalilor muzicieni de la Gogol Bordello. Într-o cascadă de culori şi sunete, pe scenă au intrat rând pe rând membrii trupei, în frunte cu Eugene Hutz şi a sa chitară, care, la fel de nebun şi cu acelaşi chef de cântat pe care îl arborează mereu, a dat tonul concertului cu Ultimate. Rezumând întreaga motivaţie a tuturor celor prezenţi, pe scenă şi în afara ei, Eugene se întreba oarecum retoric: ,,If we are here not to do/ What you and I wanna do/ And go forever crazy with it/ Than why the hell are we even here?’’. Nu, nu a fost ,,forever’’, au fost două ore care au trecut cât ai clipi, dar două ore ce păastrează în ele o picătură din această eternitate: secolele de cultură ţigănească, anii dedicaţi de GB contemplării şi însuşirii acesteia, lunile în care am anticipat acest concert.

Fără pauză, revoluţia culturală continuă cu Sally, şi nu exagerez cu nimic când zic că melodia asta chiar a creat un impact cultural puternic asupra mea (poate nu e chiar aşa surprinzător…nu mă cheamă Sally, nu sunt din Nebraska, dar am 15 ani şi GB au fost o revelaţie pentru mine). A reprezentat primul meu contact cu GB şi sonoritatea lor, şi o experienţă deschizătoare de drumuri, în materie de muzică şi nu numai. A fost impulsul de care aveam nevoie ca să mă eliberez treptat, pe viitor, din limitele muzicale pe care mi le autoimpusesem.

Bineînţeles, Sally nu era o necunoscută nici pentru restul publicului român, care a primit-o cu ropote asurzitoare de aplauze. Reacţii la fel de apreciative au primit, cum era şi de aşteptat, multe din melodiile deja cunoscute, culese de prin mai toată discografia GB. Un alt highlight a fost, evident, Wonderlust King, pe care tind să o consider marele hit al trupei, sau cel puţin melodia cunoscută cel mai bine şi în afara comunităţii de fani dedicaţi. Tot în setlist s-au strecurat şi Not a Crime, în timpul căreia Eugene, însufleţit de zelul caracteristic, a căutat să mobilizeze cât mai mult rândurile din faţă (şi a reuşit cu succes-cred că ţopăiam ca arsă cântând ,,In my time it was not a crime!’’ împreună cu Eugene, care mă fixase cu privirea), dar şi Immigrant Punk, Think Locally, Fuck Globally (o parafrazare ceva mai ironică a devizei Think Globally, Act Locally), sau Tribal Connection.

Nelipsite au fost şi Dogs Were Barking (extrem de funny cum toată lumea aplauda la partea cu ,,Monkeys Clapping’’) sau Start Wearing Purple, la care un Eugene aşa zis beat ne-a făcut un mic duş cu vin câtorva fani din faţă. Clar unul din cele mai bune momente a venit odată cu bis-ul, şi interpretarea a Tu Jesty Fata: deşi publicul îl acompaniase şi până atunci pe Eugene, a fost cu totul altceva la această melodie, poate unde e în limba noastră maternă.

Sinceră să fiu nu mă aşteptam, însă GB ne-au delectat şi cu o serie de compoziţii noi, cu influenţe ceva mai raggae, din ce am observat eu. Nu am reţinut decât Educate Thy Neighbour, care mi s-a părut destul de interesantă ca şi concept, fără să se depărteze de stilul GB (sau mai bine zis amalgamul de stiluri ce constituie muzica lor).

Ceea ce au oferit Gogol Bordello în seara de 17 depăşeşte cu mult ceea ce intuiam eu; mă aşteptam să îmi lipsească piese precum Super Theory of Super Everything sau Alcohol (preferatele mele, that’s for sure!), însă a fost o experienţă pur şi simplu completă, nimic mai mult sau mai puţin! După aproape două ore de zăpăceală şi extaz, două ore dăruite simţurilor şi muzicii, numai un final epic s-ar fi potrivit. Şi adevărul e că Baro Foro cântat de caţiva zeci de oameni, plus 3000 dansând şi aplaudând, ar lăsa fără cuvinte orice privitor. Vizibil mulţumiţi de public şi încântaţi peste măsură de ceea ce urmau să ne ofere în continuare, GB şi-au invitat preferaţii pe scenă, nimeni alţii decât Taraful Haiducilor, împreună cu care au intepretat a doua jumătate a Baro Foro. Dinamismul, naturaleţea şi veselia aproape de extaz de pe scenă au fost întâlnite cu reacţii în aceeaşi măsură de puternice din partea publicului, însă nicio cronică nu poate reda cu adevărat tot acel haos plăcut, acele mici detalii şi gesturi ce au făcut deliciul reprezentaţiei.

Cu ,,Nu-ţi găsesc ce e cu mine’’ rezonând încă puternic în capul meu, am plecat buimacă spre Control, deşi timpul meu era limitat. Am avut marele noroc ca numai după o bere şi ceva taclale, să îşi facă apariţia însuşi Eugene, care s-a dovedit a fi exact omul cu picioarele pe pământ la care mă aşteptam. Din păcate presată de timp, am fost nevoită să plec destul de repede, însă nu fără nimic: cu autograful în mână şi cu amintirea uneia dintre cele mai MISHTO experienţe din viaţa mea.

Cronica Circle II Circle şi Manticora, Bucureşti 16 Mai

După o perioadă ruşinos de lungă de când am avut nesperata ocazie de a vedea două nume nu neapărat reprezentative, dar cunoscute şi apreciate, ale scenei de power/progressive, a venit şi timpul să aştern câteva vorbe despre acest concert. Cam târziu, ce-i drept, dar să zicem că toată agitaţia de sfârşit de an mă scuză.

Probabil că sunt singura care se bucură de anularea Depeche Mode, căci odată ce a picat, am ales fără să stau pe gânduri the next great thing ce urma să aibă loc tot pe 16 mai: Circle II Circle şi Manticora, primii avându-l în componenţă pe nimeni altul decât Zak Stevens, cunoscut pentru perioada sa în legendara trupă Savatage.

Înainte de a trece la faptele propriu-zise, trebuie să menţionez că locaţia (mai exact, The Silver Church) mi s-a părut foarte bine aleasă. Privind şi prin prisma numărului redus de spectatori, locaţia a fost unul din factorii principali la conturarea atmosferei mai degrabă apropiate (chiar cosy, aş putea zice), decât dezolante. Puteam chiar să stăm de vorbă cu membrii trupelor fără probleme, şi înainte şi după concert.

Astfel, trecând la aspectele muzicale, trebuie să recunosc că începutul recitalului celor de la Burning Black m-a luat pe nepregătite, poate unde nu mă aşteptam să înceapă când în sală erau maxim 30-40 de persoane. Totuşi, un maxim profesionalism din partea lor, în special a vocalistului, care în ciuda faptului că sunetul extrem de deplorabil de abia i-a permis să se facă auzit, a oferit o prestaţie atât de dinamică încât am obosit numai urmărindu-l fugind pe scenă şi prin sală. Deşi conştienţi că puţinii oamenii răsfiraţi prin sală erau slab sau chiar deloc familiarizaţi cu muzica lor, italienii de la Burning Black au ignorat acest lucru şi pe mine una, la capitolul prestaţie şi comunicare cu publicul (concretizată în acele escapade prin sală) chiar m-au impresionat. Muzica, mai puţin, căci am rămas cu un gust amar din start, datorită sunetului prost. Poate că după ceva audiţii ale unor înregistrări de studio îmi voi forma o părere mai bine conturată, însă dacă live nu mi-au zis mare lucru, nu mă aştept să o facă nici pe altă cale.

După aproximativ 45 de minute, Burning Black s-au retras de pe scenă, lăsând loc danezilor de la Manticora, la care nu am de zis decât: jos pălăria! De la muzică până la ultimul headbang, totul a fost magnific! M-au lăsat cu impresia unei prestaţii consistente, din suflet, deşi, din ce intuiesc eu din încurajările adresate de  Lars, publicului bucureştean, acesta nu prea a ştiut să aprecieze această porţie rafinată de progressive ca şi cel clujean. Era relativ lejer în faţa scenei, şi în ciuda chemărilor insistente ale trupei, lumea nu prea s-a înghesuit mai aproape. Puţine persoane s-au încumetat să pună de un headbanging, majoritatea mulţumindu-se să observe recitalul de înaltă clasă de pe scenă, probabil datorită contactului slab cu muzica, însă sunt convinsă că, mai în cunoştinţă de cauză acum, spectatorii vor şti la ce să se aştepte şi îi vor primi mai călduros pe încântătorii muzicieni de la Manticora. Încântători atât la instrumentele pe care le mânuiesc atât de bine, cât şi în rest. Sinceri, sociabili şi amuzanţi, aceştia sunt băieţii de la Manticora. Vorbind de acest simţ al umorului, merită menţionat un moment care ne-a adus pe toţi cu gura până la urechi. Inevitabil, Lars ne-a întrebat cine are albumul de pe care urmau să interpreteze următorea piesă (am un lapsus în momentul de faţă, însă tind să cred ca era vorba de The Black Circus respectiv Gypsies Dance), însă primii care au răspuns, şi nu oricum, ci cu mare entuziasm, au fost bassistul si bateristul.

Cunoscând setlistul lor de la celelalte concerte din acest turneu, pot să zic că am auzit exact ceea ce mă aşteptam. Nu o zic decât în sensul pozitiv, căci piesele au fost alese pe sprânceană: puţine, dar bune. Cu o forţă şi o vitalitate demne de invidiat, trupeţii au servit pentru un început un Cantos, de pe Hyperion, urmat cu aceeaşi virtuozitate (nu neapărat în această ordine), tot de pe acelaşi material discografic, şi de The Old Barge, dar şi de Shadows with Tales to Tell, de pe precedentul album, Darkness with Tales to Tell. Un fel de povestire în două acte, melodiile Gypsies Dance (I si II), de pe ultima material de studio, intitulat The Black Circus, şi alcătuit tot din două părţi (având în vedere că se axează pe acelaşi concept, nu văd de ce nu aş lua aceste albume, chiar dacă lansate separat, ca un întreg), au fost singurele care m-au făcut să strâmb din nas, poate datorită temei ceva mai puerile, zic eu (a nu se interpreta că am o antipatie generală faţă de etnia rromă; până la urmă, sunt proaspăt întoarsă de la concertul Gogol Bordello şi Taraf de Haidouks). Lăsând la o parte versurile, muzica a compensat din plin, şi rar se întâmplă să ascult o melodie dacă nu îmi zic şi versurile ceva, deci un plus pentru că au reuşit să îmi capteze atenţia şi în această circumstanţă.

Pe scurt, Manticora au dat lejer clasă, şi nu pot decât să îmi exprim regretul că sunt o trupă mult prea puţin cunoscută la noi, însă cu un repertoriu bogat, atât calitativ cât şi cantitativ, şi cu un fler live demn de toată aprecierea.

După această impresionantă prestaţie, a venit rândul celor de la Circle II Circle să lase spectatorii cu vocea răguşită, palmele amorţite şi gâtul înţepenit, ceea ce au şi realizat cu mare succes. Adevărul e că peisajul din sală de dinainte de concert era dezolant. Nu cred că erau mai mult de 200 de oameni, dar…ce oameni! Atâta suflet şi bunăvoinţă din partea publicului nu am mai văzut de multă vreme. Ai fi crezut că erau dublu pe atât.

Aşteptaţi cu mare căldură şi nerăbdare, Circle II Circle nu au întârziat să apară în faţa fanilor entuziasmaţi, oferindu-le Forever un Fatal Warning pentru iminentul Dead Of Dawn. Într-adevăr, setlistul a cuprins mare parte din ultimul album, pe lângă piesele menţionate anterior făcându-şi loc şi Waiting, Chase the Lies, Soulbreaker, So Many Reasons, precum şi Echoes, pe care personal îl consider un highlight nu numai al albumului, ci şi al concertului de pe 16: fără să cadă în clişeele unei balade rock, dar nici fără să îşi piardă latura soft şi emoţională, e un cântec de o dualitate maiestuos realizată. Presupun că selecţia pieselor a fost un lucru greu, din moment ce întregul album este unul solid şi uniform, poate de aceea, deşi numărul de piese lăsate la o parte a fost mic, le-am simţit lipsa, mai ales lui Every Last Thing.

Evident, trupeţii nu s-au rezumat doar la atât, făcând şi o scurtă incursiune în timp, pe albumele mai vechi, de pe care ne-au interpretat Sea of White, Messiah, Revelations, şi nu în ultimul rând Heal You, pe care am fost nespus de încântată să o aud. Totuşi, o mică parte din mine spera să audă şi un Walls, de dragul vremurilor de acum 3 ani, când a avut loc primul meu contact cu Circle II Circle, pur întâmplător, prin această piesă. Ei, nu a fost să fie, însă această latură soft nu a fost ignorată, ci din contră, exploatată cu cea mai mare măiestrie prin două momente acustice, în care singurele instrumente au fost pianul si vocea lui Zak. Superb ar fi puţin zis: simţeam că mi se taie respiraţia .Nu cred că are rost să insist asupra calităţilor vocale ale lui Zak, cine a fost acolo a auzit şi a simţit pe pielea lui cât sentiment şi câtă cizelare ascunde.

Ce aş vrea să remarc e strategia bine gândită a trupei: fanii au fost ţinuţi în suspans mai tot concertul, în aşteptarea cover-urilor Savatage, iar odată ce interpretarea acustică a If I Go Away a fost anunţată, momentul a fost cu atât mai intens şi mai emoţionant. Nu pot să nu admit că începuseră să îmi lăcrimeze ochii, ori până atunci mi s-a întâmplat să plâng doar după concerte, însă niciodată în timpul lor. Revenind la compoziţiile proprii, Circle II Circle au secondat acest moment acustic cu un Watching in Silence, la aprobarea publicului.

După încheierea acestui interludiu ceva mai calm, o nouă rafală de metal ne-a lovit, rapid şi dur, prin alte două compoziţii marca Savatage, şi anume Nothing Going On şi Taunting Cobras, aceasta din urmă fiind al naibii de catchy şi potrivită pentru o reprezentaţie live. Însă odată cu apropierea finalului, tensiunea creştea înnebunitor de mult, tot mai multe voci cerând cu insistenţă ceea ce urma să fie apogeul serii: Edge of Thorns, piesă pe care am primit-o în final. Fără rezerve pot sa afirm că a fost cel mai intens moment al serii, absolut toate vocile din sală acompaniându-l pe carismaticul Zak. Uralele nu au contenit pentru următoarele minute, nici măcar când Lars a venit pe scenă să ridice instrumentele, încercând să ne domolească, însă nimeni nu părea să se împace cu gândul că acea mirifică experienţă era pe bune epuizată.

Bineînţeles, bucuria nu s-a terminat aici pentru cei mai înflăcăraţi dintre noi, care am rămas şi la nişte poze cu membrii trupelor, însoţite de nelipsitele autrografe, date care pe colo. Discuţii, râsete, voie bună în ciuda înghesuielii. Mai mult decât muzica care oricum era la un anumit etalon pe care ne aşteptam să îl îndeplinească, tare a fost şi atitudinea degajată a muzicienilor, ba chiar extrem de prietenoasă: alături de pana de chitară pe care mi-a dat-o Andy, rămâne amintirea scurtei demonstraţii vocale ale lui Zak dinainte de a face o poză cu el (ei, nu că aş vrea să mă laud…prea mult…dar chiar m-am simţit în al nouălea cer auzindu-l cântându-mi „cute girl” ).

Ce a fost seara de 16 mai? O descriere seacă ar fi un concert foarte bun şi un fan meeting reuşit. Dar cum sec este tocmai opusul a ceea ce a fost, nu pot decât să îl numesc un cadou făcut de prieteni pentru prieteni, artă din suflet pentru suflet. Nu pot decât să sper că se vor găsi din nou organizatori mai temerari dispuşi să readucă aceste trupe minunate în România, pentru că se vor găsi în mod sigur fani dispuşi să-şi sacrifice ceva bani şi o dupa amiază să vadă o porţie bine livrată de muzică de cea mai înaltă calitate: mai puţin numeroşi, probabil ca la orice concert de pe această felie din ţară, dar dacă atmosfera va fi măcar cât pe jumătate din cea din seara de 16, atunci investiţia va fi una mai mult decât reuşită, şi nu numai din punct de vedere financiar.

Cronica Filthfest

Pentru prima oară de la Maiden încoace, trebuie sa recunosc ca întâmpin mari(!) dificultăţi în a reda câteva impresii despre un concert…şi data asta nu fiindcă aş fi prea înmărmurită de reprezentaţiile văzute, ci fiindcă pur şi simplu nu ştiu unde să clasific acest concert: eşec sau reuşită, artă în mişcare sau o simplă încercare semi-mediocră de spectacol ? M-aş fi aşteptat la o incursiune intr-o lume întunecată, o experienţă grea şi apăsătoare ale unei existenţe poetice, spirituale, o existenţă sub zodia maleficului şi a celor mai complexe ideologii. Ei bine, atmosfera aceasta la care speram a fost constant ştirbită de factori externi muzicii (precum scena prea mică la Moonspell), şi, la fel, constant ameliorată de muzica în sine. Per total, chiar nu aş putea da un răspuns edificator la întrebarea : ţi-a plăcut ?

Ziua chiar părea să înceapă sub auspicii bune, mai ales că proiectul meu despre toleranţa în spaţiul public mergea foarte bine (mulţumiri speciale lui Robert, fără care nu aş fi putut lua acele mini-interviuri!), lumea era deschisă la discuţii pe această temă, şi nici nu s-ar fi putut altfel, având în vedere că suntem un segment de oameni expuşi frecvent la o ignoranţă însoţită mai mereu de intoleranţă. Cel mai trist e însă atunci când intoleranţa porneşte chiar din sânul nostru, şi dezbină şi aşa mult prea micul număr de adepţi ai acestei arii muzicale. Din ce concluzii am tras, mulţi sunt conştienţi de asta, în special cei trecuţi de o anumită vârstă, şi m-aş fi aşteptat să existe incidente pornite de la această crasă lipsă de respect…nu aş fi crezut totuşi că o voi trăi atât de puternic pe pielea mea, însă voi detalia acest incident mai încolo.

Revenind acum la evenimentul în sine, trebuie să zic că intrarea s-a făcut cu destul calm, şi, deşi eu una nu am intrat imediat, am putut ajunge lejer în primul rând. Un aspect negativ ar fi întârzierea de vreo oră, care a fost de-a dreptul insuportabilă având în vedere veşnica stare de anticipaţie care apare recurent la fiecare concert la care am norocul de a asista.

După vreo altă jumătate de oră de pierdut vremea, în care am reuşit să îmi achiziţionez, cu mândrie, primul tricou Moonspell, am revenit exact la timp pentru prestaţia finlandezilor de la Dead Shape Figure. Să fiu sinceră, mi s-au părut complet ieşiţi din peisaj faţă de restul trupelor, şi am rămas destul de surprinsă de la bun început să îi văd pe afiş; muzical, m-au lăsat complet rece, probabil unde a existat şi această neconcordanţă cu restul trupelor, pentru care şi venisem până la urmă. Prin urmare, nu am reţinut decât o melodie, căreia am reuşit să îi discern şi titlul: Fight Against, Lie Behalf. Ceea ce trebuie neapărat să apreciez la ei este prestaţia scenică deosebit de dinamică şi profi (cu un vocalist fără stare, care a alergat şi prin tribune,) pentru orice trupă, nu numai una de deschidere, ca dovadă faptul că au fost destule aplauze şi pentru ei. Tot respectul şi pentru faptul că au revenit să stea de vorbă şi să împartă autografe fanilor din primele rânduri.

Ei bine, după altă jumătate de oră de stat, eram gata să intru în pâine cu Turisas, pe care, de ce să nu recunosc, i-am audiat numai după ce am auzit ca vor veni la Filthfest. O foarte bună decizie, având în vedere că datorită faptului că eram familiarizată cu muzica, am putut să privesc prin cu totul altă prismă spectacolul lor, care, dincolo de prejudecăţile faţă de clişeele vikinge mult prea abordate în metal, a demonstrat că Turisas îşi valorifică cu succes toţi cei 12 ani de experienţă, şi că meritau la fel de bine să fie capete de afiş. Deşi am chicotit iniţial când am văzut cele două bannere care au acoperit boxele, ulterior a trebuit să recunosc că a fost o decizie chiar inspirată de a masca pe cât posibil urmele tehnologiei, o încercare de a recrea un mic fragment al celor evocate în muzică. Costumele şi machiajul foarte detaliat alese au contribuit şi ele foarte mult la conturarea atmosferei căutate, şi cu succes găsite şi instaurate pe tot parcursul prestaţiei lor. A fost, într-adevăr, unul din acele concerte care se pot numi şi spectacol, cu atât mai demn de laudă cu cât au reuşit să îl desfăşoare cu atâta măiestrie şi lejeritate pe o scenă atât de mică. Deschiderea spre universul Turisas a fost realizată prin o piesă de pe ultima creaţie discografică, şi anume, chiar piesa titlu: To Holmgard and Beyond, receptată neaşteptat de bine de public, aş zice. A fost urmată şi de alte compoziţii de pe acelaşi mai sus menţionat album, dar şi de pe albume mai vechi. De menţionat ar fi dansanta Rasputin, foarte catchy, moment în care comunicarea cu publicul a ajuns la unul din punctele de vârf. De fapt, aş zice că m-a purtat cu gândul la concertul Gamma Ray de vara trecută, mai exact la episodul cu Heavy Metal Universe, căci văd ca membrii Turisas au aplicat aceeaşi tactică cu divizarea fanilor în două coruri succesive, reunificându-le la final.

Mult prea repede, Battle Metal a adus şi sfărşitul unei odisee frumoase şi antrenante, un sfărşit fructuos (căci sunt absolut convinsă că o să mai auzim de Turisas pe meleagurile noastre) , pe măsura trupei şi a prestaţiei în forţă oferită de aceasta. Dacă Turisas urmăreau să scoată publicul din amorţeală şi rutină, să destreseze şi să poarte ascultătorul într-un timp lipsit de stresul datoriilor la care urmam să ne întoarcem curând, un timp al distracţiei sincere şi fără pretenţii, atunci pot să zic că au reuşit asta cu succes în cazul meu.

Atât de curând, iată ca venise şi timpul de a mă abandona în vraja lunii…o vrajă mai slabă decât mă aşteptam, ba chiar ruptă la un moment dat, dar nu datorită abililor magi de pe scenă, ci datorită unor factori care nu depindeau de ei. Probabil că cel mai evident ar fi scena: mult prea mică şi înghesuită pentru o trupă de acest calibru, o scenă care a răpit o parte din grandoarea muzicii, şi nici jocul de lumini destul de slab realizat nu a îmbunătăţit situaţia. O compensaţie sub aspect vizual a venit din partea proiecţiilor video, destul de sugestiv alese, astfel că se potriveau în context, dar nici nu schimbau punctul de interes de pe trupa în sine. Lăsând la o parte dezamăgirea privind locul de desfăşurare al trupei, voi trece, bineînţeles, la aspectul muzical. Trebuie să zic că am avut aşteptări foarte ridicate de la Moonspell, şi aş minţi dacă aş zice că le-au atins. Bineînţeles, din punct de vedere muzical, nu am ce să critic la modul real: execuţie foarte bună, un vocalist în formă şi la fel de grandios, elegant şi întunecat ca întotdeauna. Totuşi, ceva lipseşte…vraja nu şi-a făcut efectul aşa cum speram. Şi încă nu pot să delimitez foarte clar ce a ştirbit atât de mult din farmecul concertului pentru mine. E posibil să fi fost şi oboseala mea, dar mă îndoiesc că asta ar fi avut vreun aport prea mare.

Nu pot să neg că începutul anunţa deja acea atmosferă apăsătoare şi grea la care speram…în uralele extaziate ale publicului (căci cei mai multi veniseră într-adevăr pentru Moonspell), au început primele minute din At Tragic Heights…piesă care a deschis atât concertul, cât şi ultimul album marca Moonspell, şi anume, Night Eternal. După primele versuri din pasajul extras din Cartea Apocalipsei, simţeam deja fiorii urcând pe şira spinării, şi emoţiile atingând punctul culminant…emoţii ce au explodat cu desăvârşire la apariţia membrilor Moonspell pe scenă. După acel ’It is done’ profetic, recitat cu timbrul grav şi sobru al lui Ribeiro, m-am dezlănţuit fără nicio inhibiţie, disperată după atâta timp în care sperasem să trăiesc momentul primului meu concert Moonspell. După acelaşi tipar, am continuat şi pe Night Eternal, poate chiar mai sălbatic decât pe piesa precedentă. După Night Eternal însă, am rămas cu impresia că, deşi muzical totul e mai mult decât bine, specatcolul în sine e mult prea static, iar asta m-a amarât considerabil, căci ştiu că trupa ar fi avut de dat, din acest punct de vedere, mult mai multe decât au făcut-o la Cluj. Continuând însă cu setlistul, acesta a fost destul de bine ales (deşi speram şi la un Tenebrarum Oratorium), ba chiar foarte mulţumitor pentru mine. Sinceră să fiu, nu mă aşteptam la The Southern Deathstyle, dar a fost o surpriză cât se poate de plăcută, şi primită foarte bine, ca mai tot ce au avut de oferit Moonspell în seara respectivă. La fel aş putea zice şi despre Luna, foarte emoţionantă, şi probabil unul din punctele de vârf ale comunicării cu pbulicul. În rest, nu pot să zic că am fost surprinsă de setlist. Bineînţeles, acesta a cuprins Full Moon Madness (înnebunitor de copleşitoare!), Finisterra şi Opium, aproape nelipsite dintr-un concert Moonspell…nişte supradoze binevenite, asta ca să îl parafrez pe Ribeiro. Cred, însă, că cel mai mult am fost atinsă de cele două compoziţii de pe Wolfheart, pe care, de altfel, le şi anticipasem cu cea mai mare ardoare: Vampiria şi Alma Mater. Două piese care nu ar fi putut lipsi la un concert în România, şi a căror atmosferă a fost atât de bine închegată, atât de profundă şi de pătrunzătoare, încât am uitat cu desăvârşire orice alt aspect neplăcut, pentru cele câteva minute în care au fost interpretate. Realizez că nu le ofer toată aprecierea pe care o merită în doar câteva rânduri, însă din nou mă izbesc de limitele mele creative, cu mult sub ceea ce au oferit Moonspell. Aceeaşi trupă care m-a înmărmurit la aceste două piese, a reuşit să mă trezească la fel de crud la realitate odată cu Scorpion Flower. După o cădere tehnică şi un Ribeiro nervos (şi pe bună dreptate), deja vraja şi continuitatea ritualului (când mă gândesc la Moonspell, deja termenul de concert pare incosistent) păreau rupte.Am rămas oricum dezamagită de ideea de a cânta această piesă cu vocea Annekei de pe casetă. Cred că totuşi ar fi fost mult mai inspirată alegerea unei alte piese.

În concluzie, ceea ce s-a întâmplat cu Moonspell în seara de 23 rămâne un mister pentru mine: atmosfera grea şi mistică la care speram a fost destul de incosistentă pe alocuri, ştirbită de problema tehnică si de o prestaţie mult prea statică…sau cel puţin, în aparenţă astfel, datorită scenei, mult prea mică pentru asemenea artişti. Nu pot să zic că am rămas cu un gust amar, ci mai degrabă cu unul care nu e chiar complet dulce.

După Moonspell, care teoretic ar fi trebuit să fie capete de afiş alături de Cradle of Filth, iată că pentru aceştia din urmă scena a fost folosită complet, şi evident le-a oferit o posibilitate mult mai mare de mişcare, şi în consecinţă, un show mult mai dinamic. Înainte de începerea concertului, însă, sala s-a mai golit, ceea ce mi s-a părut trist, dar de aşteptat, având în vedere faptul că majoritatea veniseră, aşa cum am mai zis, pentru Moonspell.

Un incident de care menţionasem şi mai sus, cu precizarea că îl voi detalia în continuare, s-a petrecut chiar înainte de începerea recitalului COF. O domnişoară gothică, cu pretenţii de cunoscătoare şi foarte încrezătoare în izbânda ei, vine la mine şi pe un ton serios şi imperativ îmi ordonă să mă dau la o parte. Oarecum mirată (nu am mai păţit asta chiar niciodată), am vrut sa îi aud motivele, şi, la fel de sigură pe sine, mă anunţă că nu o interesează faptul că am ajuns prima şi stau de câteva ore nemişcată acolo ca să îmi păstrez locul, şi că respectivul concert nu e a celor de la Iron Maiden (iarna nu-i ca vara, d’oh), fiind probabil ofuscată de hanoracul meu. Vai, cum am îndrăznit eu, fană Iron Maiden, să calc la un concert Cradle ? Inadmisibil. Mai inadmisibil decât atât e însă faptul că respectiva domnişoară m-a anunţat, la fel de dezinvoltă, că voi mai înţelege după ce cresc. Răspunsul meu cât se poate de sincer a fost că nu eu sunt cea care trebuie să cresc. Poate în înălţime da, dar ea nu s-a referit tocmai la acest aspect. Destul de curios e faptul că lângă mine era o fată la fel de scundă cu hanorac cu Dimmu Borgir…dar, fatalitate!Era cu prietenul ei. Domnişoara nici nu s-a uitat la ea…să nu fie oare aşa de temerară? Ei bine, după o izbândă necăpătată, a avut binevoinţa să plece şi, probabil, să streseze pe altcineva, însă părerea mea a fost iremediabil conturată, şi, din păcate, nu e una tocmai strălucitor de bună.

Lăsând la o parte acest incident care, în afară de elementul surpriză, nu m-a mai afectat cu nimic, revin la scenă şi decorul acesteia. Ei bine, se simţea clar un iz de Cradle! Un suport de microfon sub forma unui schelet decapitat (un pic cam cheesy, totuşi) a fost primul care mi-a atras atenţia. Era mai mult decât evident cine avea să îl folosească. Mai în spatele scenei, tronau un schelet crucificat, şi un sicriu deschis…probabil o referinţă simbolică la natura umană a lui Iisus (ca sa citez părerea unui user de pe Metalhead, dacă nu mă înşel). Nu pot să spun că decorul m-a dat pe spate, deşi a fost un element vizual în plus binevenit (deşi uneori kitsch-de exemplu, moartea de câţiva metri pe care au băgat-o pe scenă în cursul a vreo două melodii, cu atât mai penibil cu cât era evident inspirată după Maiden, şi la un mod mult mai amator), şi un factor greu de neglijat în amplificarea atmosferei morbide din timpul concertului. Ei bine, concertul. Trebuie să recunosc că Cradle mi-au luat faţa. După ce auzisem de prestaţiile lor live, mai ales de cea de la Stuffstock, chiar nu aveam pretenţii grozave, însă acum an numai două cuvinte de zis: jos pălăria!

Britanicii în frunte cu un Dani Filth vizibil dispus de a da tot ce are mai malefic în el, şi-au făcut intrarea pe sinistrul intro Corpseflower (opener şi al ultimului lansat Godspeed on the Devil’s Thunder, album concept despre viaţa controversatului Gilles de Rais), cotinuând fără răgaz cu binecunoscutul Cthulu Dawn. De la bun început, am fost deosebit de impresionată de vocea în formă a lui Dani, şi mi-am promis că nu mă mai voi lăsa influenţată de prejudecăţile ce planează constant asupra trupei. Restul setlistului a fost destul de echilibrat, având parte atât de compoziţii mai recente, precum Gilded Cunt, de pe Nymphetamine, Under Huntress Moon, chiar preferata mea de pe Thornography, deci evident o piesă pe care am primit-o cu mult entuziasm (manifestat doar verbal, de data aceasta, căci fizic eram epuizată), sau trei chiar de pe Godspeed on the Devil’s Thunder, şi anume: Honey and Sulphur (pe care Dani a dedicat-o femeilor din sală-foarte drăguţ, aş zice), Shat out of Hell şi The 13th Ceasar, alegeri minunate pentru mine, având în vedere că se află în mod clar printre preferinţele personale. Într-un procent aproximativ egal, am avut parte şi de compoziţii ceva mai vechi, din vremea Cruelty and the Beast (simetricul ultimului material COF, de altfel), precum Cruelty bought thee Orchids, ba chiar mai de dinainte, prin The Principle of Evil Made Flesh, prilej de maximă brutalitate (am impresia ca s-a pornit şi un mosh pit la această melodie), sau Dusk…and Her Embrace, fermecător de întunecată, ca întotdeauna. Sfărşitul mult prea abrupt a venit odată cu From the Cradle to Enslave (,,as we approach the witching hour’’, argumentează Dani), interpretare pur şi simplu maiestuoasă! De la jocul scenic-un aşa zis drac ce împrăştia scântei înspre un Dani neafectat şi abosrbit de universul său- până la ultima notă. Din câte am înţeles, o prestaţie net superioară celei de la Stuffstock, şi nici nu mă surprinde. Ceea ce m-a lăsat cu un gust amar (faţă de public) a fost lipsa de iniţiativă pentru un al doilea bis, pe care trupa îl aştepta totuşi….şi pe care îl merita cu desăvărşire.

Din nou, am revenit cu gândul la acea memorabilă frază:’It is done’. Însă, de data aceasta, o altă voce mă anunţa pe un ton apocaliptic, într-un colţişor din mintea mea aprinsă, că : ’This is the end of everything’. Poate mai dureros ca de obicei, mai confuz şi cu atât mai mult, mai fascinant…pentru că în general am reuşit să mă menţin în limitele de alb şi negru, însă acest concert e o multitudine de nuanţe de gri, iar acum, pentru prima oară, voi răspunde la întrebarea ,,ţi-a plăcut?’ cu un: ,,da,dar…’’.

Cronica Deine Lakaien

Deşi prin a mă limita la câteva rânduri pe un blog anonim nu aş putea niciodată să conturez o imagine cât de cât fidelă, în artă şi în intensitatea trăirilor pe care o provoacă aceasta, a concertului la care am avut onoarea şi privilegiul de a asista, voi face o încercare (inutilă, din multe puncte de vedere), măcar pentru propria linişte, pe care se pare că nu o pot recupera după această tulburătoare experienţă.

Pentru prima oară în scurta mea istorie concertistică, nu am pornit cu aşteptări spectaculoase (care ar fi trebuit să fie totuşi mai mari, având in vedere calibrul trupei si preţul biletului), şi poate acesta este unul din factorii care a contribuit la uimirea mea ulterioară. Duo-ul germano-macedonian Deine Lakaien (însoţit şi de Robert Wilcocks-chitara, Ivee Leon-vioara, B. Deutung- violoncel),în componenţa căruia se află creatorul şi compozitorul trupei, Ernst Horn, fire retrasă, dar foarte pătruns de muzică, şi cu un aer profesional foarte pronunţat, din câte am observat la Bucureşti, respectiv vocalistul său emblematic, carismaticul şi elegantul Alexander Veljanov, activează de peste 20 de ani (din 1985, mai exact) pe scena darkwave, fiind dacă nu cea mai, atunci în mod sigur una din cele mai longevive, şi reprezentative, trupe de profil. Cu un succes peste hotare deloc surprinzător, şi pentru o gamă variată de ascultători, Deine Lakaien au beneficiat la Bucureşti de un public mult prea restrâns pentru valoarea artistică pe care o au. Nu mă pricep la aproximări de genul, aşa că nici nu risc, dar mi-a părut rău să văd că sala nu era plină, sală care de altfel s-a dovedit o alegere mai mult decât inspirată. Din punct de vedere organizatoric, absolut nimic negativ de zis.

Lăsând la o parte aceste detalii, şi trecând la spectacol în sine, trebuie să recunosc reticenţa mea iniţială faţă de intensitatea acestuia: comunicatul de presă mă lăsase cu impresia unei uşoare lipse de modestie, însă după prima melodie am regretat profund prejudecata nefondată cu care am plecat. Deine Lakaien au confirmat cu succes că ’ motto-ul spectacolelor lor (înainte, în timpul şi după) este întotdeauna: emoţie, bucurie şi evadarea din stresul si grijile vieţii de zi cu zi’, lasându-mă cu impresia unei mari modestii, raportat la ce înseamnă un concert de al lor, şi mai ales la ce impresie îţi lasă acesta, indiferent de gradul de familiarizare cu muzica.

Concertul a fost deschis cu ceva emoţii şi timiditate din partea lui Veljanov (e posibil să mi se fi părut mie, dar a fost destul de rezervat faţă de restul concertului), prin piesa Lonely, prestaţie ce nu o pot sintetiza mai bine decât buna prietenă cu care am venit la concert (pe atunci necunoscătoare în ale Deine Lakaien-ului). Ca să o citez (şi regret că nu pot să îi redau şi zâmbetul larg): ’Incredibil!’. Pe o notă ceva mai dulce, setlistul a continuat cu Slowly Comes My Night, compoziţie ceva mai recentă, chiar de pe ultima apariţie discografică, April Skies. M-am bucurat enorm să aud piese de pe albumul mai sus menţionat, fiind primul meu album Deine Lakaien şi încă special printre albumele audiate până în prezent. O alegere bine gândită a fost şi Vivre, singura piesă înregistrată în franceză din discografia Deine Lakaien, limbă de altfel familiară celor mai mulţi prezenţi în sală. Bineînţeles, un moment de maximă intensitate, cel puţin pentru mine, a fost audierea Over and Done, care a reprezentat primul meu contact cu aceasta trupă; o melodie care îmi dă fiori de fiecare dată când o ascult, evocându-mi mereu noaptea rece de iarnă în care am dat play la ceea ce avea să devină peste 2 ani un subiect de fascinaţie şi minunare pentru mine.

Tot o rememorare a unei experienţe iniţiatice au trăit-o şi cei doi muzicieni de excepţie în timpul interpretării Colour-ize, care este, aşa cum a precizat şi Veljanov: ’the first song we ever recorded’. Sunt sigură că a fost un moment de maximă intensitate pentru aceştia, de acum vizibil încântaţi de public şi primirea acestuia, care a eliminat orice dubiu şi emoţie izvorâtă după revenirea pe scenă la 8 luni de la ultimul concert, în faţa unui public nou. Muzicienii ne-au împărtăşit aceste greutăţi de ordin emoţional pe care o revenire le presupune, greutăţi pe care, zic eu, le-au depăşit cu o uşurinţă şi cu un profesionalism demne de tot respectul, amplificate şi de suportul unor fani cu adevărat încântaţi şi primitori.

Setlistul a fost unul variat, având însă în vedere majoritatea pieselor mai cunoscute, ceea ce nu a fost deloc un lucru rău, ba chiar aş putea spune că a făcut mai uşoară iniţierea celor neavizaţi care erau prezenţi în sală. Dintre melodiile alese nu au lipsit emblematicele Where Are You (piesă la care regret enorm că mama, a cărei preferată este, nu a fost prezentă), Generators (un alt hit, familiar nu numai ascultătorilor de darkwave), dedicată fanilor şi receptată cu toată recunoştinţa şi mândria de aceştia, Mindmachine (la care nu pot să spun decât un singur cuvânt: magnific!), precum şi Reincarnation, una din acele melodii axată pe teme filosofice şi religioase, întâlnite în vasta discografie a trupei (vastă nu atât în cantitate, în numărul albumelor, cât în densitatea tematică şi muzicală a acestora). Abordând tot una din aceste teme (întoarcerea la viaţă), dar într-un registru ceva mai lent şi mai emoţional, membrii trupei au interpretat şi Return, imposibil de evitat într-un astfel de setlist selectat din cele mai cunoscute şi reprezentative melodii Deine Lakaien. Tot de pe Kasmodiah, de altfel cel mai de succes (din punct de vedere comercial) album al trupei, au fost interpretate şi emoţionanta Into My Arms, venită să contrabalanseze restul compoziţiilor ceva mai catchy, dar şi Overpaid, piesă axată pe veşnic actuala temă a banului şi a avariei, şi precedată de o scurtă introducere în temă din partea lui Veljanov, care m-a făcut să râd cu poftă, şi nu numai pe mine: ’ Money, money, money, it’s a rich men’s world! This song is dedicated to the lovely world crisis.’

Mult prea repede a venit şi prima retragere de pe scenă, însă trupa s-a întors destul de rapid în aplauzele frenetice ale fanilor, cu încă 2 melodii pregătite pentru aceştia: Dark Star, piesa-titlu de pe albumul cu acelaşi nume, şi mult-aşteptata şi aclamata Wunderbar, probabil apogeul spectacolului, şi cea care ar putea sintetiza cel mai bine esenţa acelei seri şi comunicarea extraordinară dintre public şi artişti. Lăsând fanii înmărmuriţi de emoţie, trupa s-a retras pentru a doua oară, pentru a fi chemaţi cu şi mai multă ardoare pentru cel de-al doilea, şi ultimul bis, reprezentat de Follow me, o altă compoziţie de excepţie de pe Forest Enter Exit, şi de Love Me To The End, la care cuvintele sunt de prisos.

’Have you ever been in heaven?’ se întreabă domnul Veljanov. Nu aş putea sa îi dau un răspuns afirmativ, nu am fost, nu voi merge….dar pot să zic cu certitudine că ce am experimentat în acea seară a fost o mică frântură dintr-un rai, o revelaţie nu numai muzicală, dar şi spirituală. Ceea ce m-a marcat poate chiar mai mult decât muzica în sine, a fost capacitatea sa extraordinară de a comunica, de a aprinde scânteia şi în ceilalţi, spiritul său frumos. Pentru că da, acum conştientizez, deşi pe cât de clişeic sună, pe atât de real o simt eu, ce este frumuseţea şi de unde vine. Şi cred că cel mai bine o reflectă ochii. OCHII! Acei ochi care m-au marcat mai tare decât ai oricui altcuiva, acea privire debordând de sentiment şi de intensitate, acea ardoare cu care părea că trece prin noi, că ne simte şi ne vede pe toţi în parte, acea lucire plină de emoţie ce licărea mereu acolo. Niciodată nu m-am simţit atât de împovărată sub privirea cuiva, atât de hipnotizată de vocea caldă şi pe alocuri suavă (poate e o comparaţie deplasată, dar tind să observ o asemănare cu Leonard Cohen, cel puţin din punctul de vedere al acelei note-mai puţin pronunţate la Veljanov-de sexualitate). Mă tulbură chiar numai gândul la Alexander Veljanov, la acea privire atât de emoţionantă, la hotărârea cu care ne fixa pe fiecare în parte, gândul la Ernst Horn, geniul tăcut şi adâncit în muzica sa, înconjurat de instrumentele sale, supraveghind totul din ’umbră’, pilonul de bază al acestei măreţe opere de artă care este Deine Lakaien, gândul la acea seară şi stare de reverie, despre care aş zice, parafrazându-l pe domnul Veljanov: ’No, it’s not over and done!’.

Special thanks to Adela for editing the text!

Nachtgeschrei- Hoffnungsschimmer

Un an bogat pe frontul de Mittelalter! Tot in decursul proaspat incheiatului 2008, a vazut lumina zilei si primul album al celor de la Nachtgeschrei, o trupa proaspata in aceasta arie muzicala. Nu numai ca numar de ani, dar si ca abordare ! Intr-adevar, o impresie ce persista cu fiecare ascultare, dar mai ales comparativ cu multe alte albume din aceasta arie, este aceea de prospetime. Luand in considerare si genul pe care il abordeaza si dificultatea pe care originalitatea o presupune in cadrul acestuia in ultimul timp, Hoffnungsschimmer este mai mult decat un album de debut reusit : este strigatul (rasunator !) al unei trupe care s-a facut remarcata cu o viteza si o usurinta uimitoare in doar 2 ani de existenta, si pe buna dreptate.

Paradoxal, Intro-ul nu mi-a vestit nimic din surpriza placuta pe care restul albumului o constituie. O scurta piesa instrumentala in tema, dar lipsita de vreun element de noutate absoluta. Ei bine, albumul in sine incepe odata cu Honffnungsschimer, insasi piesa-titlu a albumului, o piesa ce are darul de a trezi brusc si dur din atmosfera melancolica si oarecum letargica conturata de Intro. Melodia beneficiaza de o orchestratie saltareata, si ceva mai heavy decat multe dintre trupele de gen, fiind poate printre putinele la care se simt influente metalice, ceea ce nu poate fi decat un plus.

Trebuie sa admit ca imi este destul de greu sa vorbesc despre fiecare piesa in parte, caci nu pot privi acest album, si mi se pare firesc in cazul oricarui album de la bun in sus, decat ca pe un tot unitar. M-as repeta rusinos daca as lua fiecare piesa in parte, fiindca de cate ori poti spune ca X este continuarea fireasca a lui Y ? Ei bine, acest album ne ofera numeroase ocazii in acest sens. Un album variat, ce alterneaza o abordare dominant mai heavy (Räuber Der Nacht, Deine Spur, Das Spiel) cu una dominant medievala (Lass Mich Raus), fara a crea impresia de discontinuitate, ci din contra, adauga un element de coeziune. Aici isi aduce contributia si instrumentalul Wuetis (a carui linie melodica aduce ciudat de mult cu Leaves Scar de la Amorphis…coincidenta sau nu ?), echilibrul absolut intre cele doua, si probabil preferata mea de pe album. O piesa care vorbeste de la sine, cu tot cu lipsa vocalului….sau mai ales prin acest fapt, care permite acordarea atentiei pe deplin partii instrumentale. De remarcat ca vocea nu capata niciodata un loc fruntas, poate mai putin pe ultima piesa, ci nu este acolo decat pentru a sustine si a contribui la universul sonor pe care il creeaza instrumentatia.

O adevarata ‘rafala’ muzicala ca aceasta nu ar fi putut fi incheiata decat cu o piesa care sa consolideze impresia pozitiva pe care o lasa cu cea mai mare usurinta, si Reise zu den Seen este fara discutie, o alegere foarte bine gandita. O balada ce evolueaza brusc spre un final agitat, o mare de emotii, agitata si provocatoare, deschisa unui ascultator dispus sa raspunda la provocare si sa navigheze prin valurile acesteia, aceasta este Reise zu den Seen : o ultima barca, o ultima ‘licarire de speranta’ ramasa in urma acestei furtuni de aproximativ 50 de minute.

Nota : 9.5

Tracklist

1. Intro
2. Hoffnungsschimmer
3. Räuber der Nacht
4. Deine Spur
5. Windstill
6. Drei Lügen
7. Lass mich raus
8. Wuetis
9. Die Flügel
10. Das Spiel
11. Der Meister
12. Reise zu den Seen

Schandmaul – Anderswelt

Aparut in 2008, Anderswelt este un produs cu dubla semnificatie in discografia Schandmaul, marcand atat 10 ani de cariera, cat si un succes discografic fara precedent in istoria trupei, fiind cel mai reusit din punct de vedere comercial. Fara sa aduca elemente de noutate, dar reinventandu-le cu originalitate pe cele deja uzate, Schandmaul impresioneaza placut si cu acest album, pe care il consider ceva mai finisat decat celelalte, mai atent la detalii de genul productie si aranjamente. Aceasta diferenta subtila, dar sesizabila, precum si ideile muzicale ce nu cad in capcana repetivitatii, fac din acest album, si din aceasta trupa, o experienta muzicala deosebita.

Un detaliu care de obicei joaca un rol nesemnificativ in aprecierea pe care o ofer (sau nu) trupelor pe care le ascult este cover art-ul, insa de data aceasta nu pot sa nu aprob alegerea celor de la Schandmaul, o poza ce m-a surprins prin viziunea pe care o ofera asupra continutului albumului, un concept vizual care vine in perfecta completare a celui muzical.

Si vorbind de acesta, piesa de deschidere e si cea de rezistenta a albumului, cu o atmosfera optimista, sustinuta in principal de orchestratia oferita de muzicienii ce par ca urca, cu fiecare album, pe o panta ascendenta, dar si de vocea absolut inconfundabila a lui Thomas. Frei este fara discutie esenta albumului, poate chiar, alaturi de alte cantece reprezentative, esenta intregii conceptii muzicale a trupei. Un cantec de Mittelalter ca la carte, as putea zice.

Nicio piesa de pe album nu lasa, insa, impresia de umplutura, ca dovada si faptul ca imi este greu sa ii aleg punctele forte. Printre preferintele personale se numara insa Zweite Seele, dinamica si frumos lucrata, la fel ca si Wolfsmench, sau ceva mai asezata Stunde des Lichts, ce capata influente mai clasice, lucru remarcabil pentru o trupa de Mittelalter. Un pasaj cu adevarat demn de mentionat este, de asemena, si scurta Fiddlefolkpunk, o piesa scurta, dar colorata, ce are darul de a ma binedispune cu fiecare auditie.

Albumul beneficiaza si de piese ceva mai lente, cu tenta de balade, printre care chiar piesa titlu, Anderswelt, sau Prinzessin si, de ce nu, chiar si Sirenen. Alternata cu aceste pasaje melancolice, predomina insa o linie vesela, exemplificata mai ales pe melodii precum Krieger, Missgeschick sau Drei Lieder, dar si pe melodii aflate la granita acestor doua sonoritati : Königin, Augen Auf, Die Braut. Despre aceasta din urma, tin sa mentionez ca e printre putinele verigi slabe ale acestui LP, datorita stilului vocal abordat de Thomas, ce imi aduce aminte mai degraba de un boy band decat de o trupa de rock, senzatie ce e amplificata probabil si de tendinta lui de a aborda de cele mai multe ori un stil nazal.

Fiecare padure are, bineinteles, uscaciunile ei, insa in acest caz se pot trece cu vederea, pentru ca nu sunt destul de frecvente si de serioase incat sa altereze potentialul pe care acest album, sau trupa in sine, le are. Anderswelt este un album bun de la o trupa ce s-a impus cu lejeritate pe scena Mittelalter, ceea ce indica mai mult decat evident faptul ca merita explorat si ascultat cu o minte deschisa la experiment si nou…sau ar trebui sa spun vechi ?

Nota : 8.5

Tracklist

1. Frei
2. Krieger
3. Anderswelt
4. Königin
5. Zweite Seele
6. Die Braut
7. Missgeschick
8. Sirenen
9. Stunde Des Lichts
10. Fiddlefolkpunk
11. Augen Auf!
12. Wolfsmensch
13. Drei Lieder
14. Prinzessin

Schattentantz – Zeitenwanderer

Iata ca dupa doi ani de la ultimul full-length, nemtii de la Schattentantz se reintorc cu un EP in aceeasi arie a Mittelalter rock-ului, cu un adaos de sintetizatoare si un sound ceva mai dur decat predecesorul sau, Narrenfrei. Zeitenwanderer vine cu doar doua compoziti noi, ‘Von Hass und Neid’ si ‘Elixier des Lebens’, celelalte trei cantece prezente pe acest EP fiind doar noi abordari a unor cantece deja prezente in discografia acestei trupe: ‘Rondeau’, ‘Des Spielmanns Kund’ si ‘Filii Neidhardi / Isabella [Remix]’.

Piesa de deschidere, ‘Von Hass und Neid’, reprezinta un amestec oarecum ciudat ce da o impresie de discontinuitate, cu pasaje ce trec abrupt de la o tonalitate la alta, lasand ascultatorul oarecum confuz. Probabil o piesa cu care trupa vrea sa exploreze teritorii ceva mai progresive, insa un inceput oarecum dezamagitor pentru mine, care asteptam o continuare fireasca a lui Narrenfrei. Pusa in garda dupa aceasta surpriza, asteptam cu scepticism ‘Elixier des Lebens’, despre care afirm cu incantare ca a ameliorat impresia de dupa ‘Von Hass und Neid’. O melodie inspirata si cu o atmosfera ceva mai grea decat precedenta sa, care reuseste sa captiveze de la o prima ascultare.

In continuare, terminand cu seria compozitiilor proprii, Schattentantz ne prezinta o reinterpretare dupa Rondeau, una interesanta si mai in forta decat cea de pe Narrenfrei, dar tin sa mentionez ca tot varianta de pe acesta ma atrage mai mult. Tot un remake,‘Des Spielmanns Kund’ e probabil cea mai dura piesa a albumului, si in mod clar unul din punctele forte ale acestuia. O paralela cu prima varianta a acestei melodii lansata de Schattentantz nu pot duce pentru ca, din pacate, nu am reusit sa o gasesc, insa surpriza placuta cu care m-a lasat varianta mai noua nu ar fi usor de egalat.

Sfarsitul lui Zeitenwanderer este adus de un remix al melodiei ‘Filii Neidhardi’, de pe albumul precedent, o reinterpretare ‘asezonata’ cu sintetizatoare, si desi in general privesc stramb catre aceasta combinatie de medieval si electronic (vezi Tanzwut), trebuie sa recunosc ca aceasta melodie mi-a placut in mod deosebit, chiar mai mult decat interpretarea originala, poate datorita masurii cumpatate in care doza electronica se simte.

Per total, Zeitenwanderer se vrea a fi, cel mai probabil, o imagine provizorie a directiei pe care Schattentantz o vor urma cu urmatorul full-length, una bazata pe cea de pe Narrenfrei, dar imbogatita cu o multitudine de elemente absente pe albumul respectiv. Ramane de vazut daca aceste elemente vor contura un album echilibrat, sau unul dezorganizat si pierdut intre toate acestea, caci la acest punct e prea devreme pentru a putea zice cu certitudine.

Nota : 7

Tracklist

1. Von Hass und Neid
2. Elixier des Lebens
3. Rondeau / Skudrinka
4. Des Spielmanns Kund
5. Filii Neidhardi / Isabella (Remix)

Leapsa

Ca sa ii raspund lui Mihai [ospitalier], continui cu ‘eretic‘. Nu stiu exact cui sa o pasez…deci o ia cine vrea!

Slipknot – All Hope Is Gone

Anul 2008, mai exact a opta luna a acestuia, a reprezentat o perioada de maxima anticipatie pentru maggotii de pretutindeni : dupa 4 ani de la ultima lansare, urmata de o perioada incerta in cariera trupei, cei 9 ‘zei bipolari’ s-au reintors, mai duri si mai furiosi ca pana acum. Fiind una din primele trupe care mi-au trezit interesul pentru aceasta arie muzicala si una care a ramas intr-un colt special al raftului cu cd-uri, am asteptat si eu cu mare interes acest album. Desi texte din seria ‘it’s going to be heavier than our last record’ , ‘it’s a more mature album’ aud la tot pasul, nu am putut sa nu observ ca aceste lucruri s-au adeverit in acest caz, si inca cum! De departe cel mai complex album Slipknot de pana acum, All Hope is Gone reprezinta un echilibru aproximativ al elementelor ce definesc sunetul acestei trupe oarecum controversata pe scena metalica. Desi diversitatea influentelor externe metal-ului de pe albumul de debut s-a diluat pe Iowa si s-a pierdut de tot odata cu Vol. 3, alte elemente au luat locul celor vechi si au dus aceasta trupa pe un drum al progresului si evolutiei din punct de vedere muzical, atat instrumental cat si al versurilor, dezvoltare ce isi atinge punctul culminant cu acest nou album.

Slipknot ne initiaza in atmosfera intunecata a albumului cu .execute, un intro de tip oratoric, ba chiar agresiv ca si tonalitate (cu un titlu la fel de sugestiv, cel mai probabil referitor la stadiul in care a ajuns societatea, orbita de conducatorii incompetenti, capabili sa ‘execute’ orice valoare si urma de individualitate si umanitate), un preludiu potrivit, ce realizeaza o continuitate ridicata cu restul continutului, expus pe acelasi ton sumbru si pesimist .

Imediat, strans legata de .execute, intra cu toata forta Gematria (The Killing Name), pe care nu ma sfiesc sa o numesc una din cele mai bune compozitii marca Slipknot. O melodie cu valente puternice de thrash si chiar death pe alocuri (acestea din urma observate si in Vendetta sau This Cold Black), si o reintoarcere la stilul agresiv de pe Iowa, desi unul mai finisat si cu un aer mai fresh si mai matur, lucru observat mai ales in versuri. Bineinteles ca nu le consider cele mai inspirate si mai bine scrise pe care le-am vazut la viata mea, dar se observa un progres si in aceasta arie, cu idei mai complex inchegate, fara omniprezentele injuraturi de pe primele doua albume, si totusi conservand si explorand in continuare acelasi teritoriu agresiv si ‘greu’. Urmatoarele doua piese, insa, iau o nota ceva mai moale si mai catchy, Sulfur si Psychosocial aducand aminte de hit-uri precum Duality sau Before I Forget, iar aceeasi tenta de descrestere a intensitatii sonore continua cu Dead Memories, pe care nu cred ca as putea sa o numesc balada…mai mult o rasfrangere a frustrarilor de ordin sentimental ale lui Corey, cel mai probabil in legatura cu divortul de sotia sa (trist lucru, mai ales ca Vermillion, prezent pe albumul precedent, inchinata tot ei, o idealiza la asa un nivel incat ar fi putut emotiona pe multi). Nu este lenta si lacrimogena, nici heavy, este pur si simplu undeva intre, debordand de forta reprosurilor si sentimentelor negative, o replica in forta, dar nu urlata in stilul caracteristic lui Corey, caci asa cum afirma chiar el in legatura cu aceasta melodie : ‘nu e nevoie sa urli ca sa transmiti un mesaj’. Poate chiar faptul ca nu o canta pe un ton agresiv dezvaluie cu adevarat profunzimea ce se ascunde in spatele acestei melodii. Poate ca multi nu vor fi de acord si vor zice ca bat campii si ca pana la urma e doar Slipknot si asta e doar un cantec de dragoste in maniera lor, si nu ma grabesc sa ii contrazic, dar nici sa ii aprob in totalitate : Dead Memories este un cantec de dragoste, nu e nimic nou si fabulos, dar faptul ca il simti cu adevarat e ceea ce ma impresioneaza in primul rand la aceasta melodie, la fel cum Vermillion m-a impresionat la randul ei cand am audiat-o prima oara.

In continuare, se revine pe sonoritatea heavy de la inceputul albumului, si se revine foarte bine, as zice eu, cu Vendetta, din nou o piesa reprezentativa nu numai pentru All Hope Is Gone, ci pentru intreaga discografie Slipknot. Joey rupe tobele in melodia asta (de fapt, cand nu o face el ?), iar atmosfera capata tente extreme ca urmare a prestatiei sale, sustinuta si de chitaristii ce in sfarsit se pun cu adevarat in valoare. Dupa Vendetta urmeaza o piesa ce pe mine, personal, nu ma incanta in mod deosebit comparativ cu restul albumului, si anume : Butcher’s Hook, poate datorita abuzului de clean vocals in refren, iesite oarecum si din context; cert e ca strica feeling-ul melodiei pentru mine. Daca stau sa ma gandesc bine, nici tema nu e una inspirata, ci mult prea uzata : Corey afirma ca e vorba de adeptii curentului emo, o atitudine superioara (ce noutate…) si discriminatorie din partea lui, o mentalitate pe care personal nu o accept si ma dezamageste sa o vad la oameni pe care ii respect. Ei, trecand peste aceasta, ajungem la Gehenna, un hibrid intre The Nameless si The Virus Of Life, si unul extrem de interesant, dominat de aceeasi atmosfera intunecata, poate chiar mai bine evidentiata prin intermediul ei.

Dupa aceasta experienta sonora ciudata si rascolitoare precum Gehenna, revenim pe o linie mai brutala cu This Cold Black, a carei linie introductiva aduce cam prea mult cu Korn (posibila consecinta neintentionata a implicarii lui Joey, principalul compozitor al acestui album, cu trupa respectiva). Totusi, melodia evolueaza mai departe spre sunetul specific trupei, impletindu-l pe alocuri cu pasajele tip Korn. De aceea, un mic minus pentru aceasta asemanare, desi probabil ca accidentala.

Ca o urmare a celor doua melodii precedente, Wherein Lies Continue reprezinta un apel disperat, un strigat de alarma :

‘The ending’s the same/ The world will not change

The answer is clear…OBLITERATION’

Concluzia, una poate prea directa, prea reala si dezarmanta pentru societatea manevrata cu o oripilanta usurinta de monstri incapabili si otravita pana in maduva ei, , este trasa la fel de direct si de abrupt, cu aceeasi finalitate si repulsie fata de incapacitatea majoritatii de a o aplica :

‘WE HAVE TO SAVE OURSELVES’

Poate ca o ameliorare sau ca un moment de reflectare si de recuperare dupa pachetul de nervi de mai inainte, in tracklist se strecoara o balada, din nou una personala pentru Corey, si anume, Snuff. Spre deosebire de Dead Memories, dispare tenta de repros indreptata catre o alta identitate, si se rasfrange asupra eului, bantuit acum de urme de regret. Un cantec mult mai trist si mai emotional, pentru care cuvintele sunt de prisos.

Ah, acum e acum : piesa- titlu a albumului. La o prima auditie, am ramas cu o impresie puternica de deja-vu…si am realizat apoi ca se datoreaza faptului ca seamana al naibii de bine cu Welcome. Am fost oarecum dezamagita de aceasta reciclare a unei idei anterioare, dar e scuzabila prin faptul ca au facut-o bine. Foarte bine, as zice. De departe una din cele mai heavy si mai rapide piese Slipknot, o sinteza a ceea ce inseamna All Hope is Gone : progres, tehnicitate, brutalitate.

Cam atat despre durata oficiala a albumului, insa am avut ocazia sa ascult si bonus-track-urile, care m-au lasat cu o impresie la fel de placuta. Prima dintre ele, sfasietoarea Child of Burning Time, vorbeste cel mai probabil despre cea mai cumplita drama: cea a unei copilarii nefericite, creeand atmosfera melancolica a unui epilog, linie continuata si de remix-ul la Vermillion part 2, despre care nu am ce sa zic decat ca e unul inspirat, dar tot nu l-as aseza peste varianta originala. Finalul il aduce insa Till We Die. Ce fel de final ? Aici ramane deschis la interpretarea noastra, insa da, cred ca ar putea sa reprezinte un sfarsit pentru aceasta trupa, unul in plan uman, prin incetarea colaborarii dintre muzicieni, dar nu in plan muzical, unde creatia lor va continua sa dainuie prin maggoti, prin pasiunea care nu se va stinge cu una cu doua, caci asa cum zicea Joey demult, in zilele de inceput ale acestui proiect : ’Our fans feast on our music as maggots feast on a corpse’. Nimic mai adevarat ! Mai ales cu un nou album pe care nu as putea sa il descriu decat intr-un singur cuvant : (SIC) !

Nota : 9

Tracklist

1. .execute
2. Gematria (The Killing Name)
3. Sulfur
4. Psychosocial
5. Dead Memories
6. Vendetta
7. Butcher’s Hook
8. Gehenna
9. This Cold Black
10. Wherein Lies Continue
11. Snuff
12. All Hope Is Gone
13. Child of Burning Time
14. Vermillion, Pt. 2 (Bloodstone Mix)
15. ‘Till We Die